In padurea intunecata, Zamfira se desteapta, cu craniul pulsand de durere. Nu izbuti sa isi miste bratale si isi dadu seama iute ca era legata fedelest. Isi aminti deodata de cele petrecute, dar mai ales ca sus, pe magura, calatorii ce innopaseră la carciuma erau in mare primejdie. Norocul sau, isi spuse, era ca banditii nu ii legaseră si picioarele. Se tari cu chiu si vai pana la trunchiul unui copac, apoi frenetic, incepu a freca legaturile de sfoara din jurul mainilor de o radacina. Cum ruperea acestora nu era deloc lucru usor, fata osteni si disperata, incepu a privi in jur, cautand ceva mai potrivit cu care sa taie sfoara.
In ciuda noptii care se lasase si a padurii dese, ochii i se obisnuisera cu intunericul, asa ca nu departe de ea, zari o pata neobisnuit de alba, intinsa pe covorul de frunze uscate. Privind cu rasuflarea taiata, dar si cu multa atentie, isi dadu seama in cele din urma ca era vorba despre un lup cu blana alba.
Nu, isi spuse ea, apropiindu-se mai mult, taras. E un pui de lup! Asa, zari si pata de sange care ii inrosi pulpa unuia dintre picioarele din spate. Animalul rasufla din greu, privind-o cu teama. Ca prin farmec insa, lupul se ridica, iar rana de la picior se facu nevazuta. La inceput schiopata, apoi prinse siguranta si se indeparta cu tot mai mare iuteala. Privind inspre magura, o zari cuprinsa de flacari. De osteneala si de durere, lesina.
In visul pe care il avu, se facea ca era tot in padure, iar dintre copaci se indrepta catre ea silueta uriasa a unui lup alb. Glasul grav al acestuia ii bubui in cap, lasand ecouri lungi:
Ajutorul oferit cu coltii, se intoarce, om bun, cu forta insutita! Asa umbla vorba printre lupii mei…
Lupul se roti in jurul Zamfirei, fara a o scapa din priviri. Glasul tuna din nou:
Mi-ai salvat odrasla, sange din sangele meu…
Fata ramase muta de uimire, in visul sau, privind la namila alba, fara a sti ce sa-i raspunda.
Sange pentru sange, om bun?
Dintr-odata, Zamfira isi aduse aminte in vis de cele petrecute, iar flacarile care imbracaseră magura, ii intunecara culoarea ochilor – spre un albastru adanc. Isi pleca fruntea, iar din pieptul sau, se auzi un vaiet lung si surd. Lupul ii pricepu durerea si disperarea, asa ca ii grai din nou:
Nimic nu e pe vecie pierdut, om bun.
Lupul urla lung, iar Zamfira dormi in continuare, mult si bine. Ceea ce nu stia, era ca atunci cand avea sa se trezeasca, avea sa se afle departe, in alt loc si alaturi de alti oameni.