Acum multa vreme, pe cand padurile erau mai verzi si cerul mai albastru, traia o preafrumoasa fata. Si era ea mandra, zambitoare, dar si iute la manie, atunci cand nevoia se arata. Cu parul lung, abanos si cu miscari bruste, aceasta era Zamfira a noastra. Se povesteste ca era asa de frumoasa, zambitoare si luminoasa, incat la soare te puteai uita, dar la ea, ba. Fiindca ochii fetei isi preschimbau culoarea, de la un albastru ca cerul sticlos de senin, pana la turcoaz, indigo sau chiar negru, semanau a doua nepretuite safire.
Cum parintii ei s-au prapadit pe neasteptate, a plecat de foarte tanara de la casa lor, cautandu-si rostul si norocul. Isi dorea foarte mult, simtea asta, sa isi duca viata frumos, dar si palpitant. S-a aventurat asadar, inspre vest, a trecut de hotarele Romaniei in Transilvania si apoi adanc in Imperiul Austro-Ungar.
Ajungand in aceasta lume noua, s-a minunat de strazile frumos pavate si de cladirile majestuase ale Vienei si a vorbit cu multa lume. In cele din urma, mergand catre nord-vest, a ajuns in frumosul oras Pilsen. Aici l-a cunoscut pe carciumarul Volk, cu care s-a imprietenit. Acesta nu avea copii, asa ca a primit-o pe Zamfira ca pe fiica sa.
Amu, e limpede ca stand pe langa carciumar, vreme de ani si ani, fata a si invatat mestesug de la acesta. A priceput ea cum sa aiba grija de o carciuma si de musterii sai. A bagat bine la cap cat de omenos si de ferm trebuia sa fie carciumarul, cand sa zambeasca si cand sa se incrunte, cand sa auda vorbele musteriilor si cand sa-si vada de treburi, ignorandu-i.
A invatat ea si cum sa amestece felurite ingrediente in bauturi, astfel incat sa le faca tot mai gustoase si mai datatoare de puteri, de voie buna si de vorbe alese. A invatat de la carciumar si cum sa se apere si sa se descurce de una singura in situatii grele sau neprevazute. Amu, stim ca era ea dracoasa si inainte de a-l cunoaste pe Volk, caci nu degeaba izbutise sa razbata atat de departe in vest, mai mult de una singura decat insotita.