La vremea la care isi avea Zamfira carciuma sus pe magura, in padurile de la poale, s-ar fi aflat o haita mare de lupi albi. Pe multi dintre calatorii care nu cunosteau prea bine locurile, i-au incoltit si pe cei mai multi, cazuti ori din cale-afara de osteniti, i-au sfasiat. Totusi, cum-necum, lupii nu atacau carciuma si nici pe stapana sa. Si asa, vestea s-a dus ca haita asta ar fi tinut de straja, asa incat doar cei mai darzi si mai buni dintre oameni, sa poata urca spre magura. Vezi bine ca Zamfira nu putea decat sa avertizeze pe toata lumea sa nu ia drumul spre conac decat ziua, pe lumina si doar pe drumul marcat.
Zamfira era mandra si era impacata cu ceea ce avea – adica, de pret, doar alambicul – iar fiecare drumet gasea la ea un zambet si o vorba buna. Carciumii de pe magura i se dusese vestea in toate cele patru zari – atat datorita ospitalitatii, cat si rachiei nemaipomenite, care putea fi aflata doar acolo. Asadar, orisicine avea drum p-acolo, era primit cu caldura si inimi deschise – chiar daca era vreun pelerin aflat in cautarea mantuirii, vreun negutator venit tocmai de prin tinuturile Turciei, sateni de prin partea locului, ori vreun boier curios, in cautare de aventuri.
Zamfira era neobosita in pasiunea ei de a realiza cele mai bune bauturi care existasera pana atunci. Avea zile in care pleca dimineata de la carciuma si mergea jos, prin paduri, la cules ierburi. Zi de vara pana-n seara nu facea altceva, iar atunci cand se intorcea la carciuma, soarele era apus de multa vreme. Iar intr-una din aceste dati, se povesteste ca a gasit in padure un pui de lup alb.
Era ranit la unul dintre picioare. Un glonte, de buna seama. Rana sangera abundent, iar Zamfira se apropie. Lupul isi arata coltii, insa Zamfira il asigura ca nu voia sa-i faca nimic rau. Se apleca spre puiul de lup si incepu a fredona un cantecel de leagan, stiut din mosi-stramosi. Durerea il tintuia la pamant, neputincios, insa ascultand cantul linistitor al Zamfirei, acesta isi domoli suflarea si scheuna resemnat, pricepand ca fata voia doar sa il ajute.
Il ridica cu grija in brate, lupul scheuna, dar nu sari sa o muste pe fata. Aceasta il purta cu grija pana sus, pe magura, iar acolo, se apuca de scoase glontele din picior, curata rana si o bandaja frumos. Apoi facu un culcus confortabil in sala de mese, iar puiul de lup adormi pe data. Se spune ca Zamfira s-a ingrijit asa de el o buna bucata de vreme, pana cand veni iarna. In cele din urma, lupul se inzdraveni de-a binelea, iar intr-o zi cu soare, se ridica si merse din nou pe picioarele sale. Schiopatand, facea plimbari din ce in ce mai lungi in fiecare zi, manca bine si apoi dormea. Asa, trecura lunile de iarna, iar in primavara, puiul care se facuse de acum, ditamai dulaul, veni la Zamfira si ii saruta mana, in semn de multumire, dar si de ramas bun. Venise primavara, isi revenise de-a binelea si se intorcea la haita sa.
Zamfira, bucuroasa ca izbutise sa il ajute, doar zambi, apoi se intoarse la alambicul ei, caci avea o reteta noua in minte si nu voia sa o piarda.
Citeste PARTEA A II-A AICI