Se povestește că după ce cârciuma i-a fost arsă, Zamfira s-a trezit de dimineață în cu totul altă parte – nicidecum sus pe măgură sau măcar la poalele ei, acolo unde o lăsase haiducul, legată fedeleș. Își aminti ea deodată de lupul imens care îi apăruse în vis, spunându-i că i-a oferit ajutor, fiindcă ea îi salvase odrasla. Scutură din cap, fără a-i veni a crede ceea ce își amintea că se petrecuse. Totuși, se afla înafara oricărei primejdii și mai mult, nici nu mai avea mâinile legate fedeleș. Se ridică în picioare și plecă înspre a afla unde ajunsese. Găsi astfel, că se afla aproape de o mare, ce se întindea în zare nesfârșită și albastră.
În primul sat în care ajunse, se interesă degrabă ce putea face pentru a ajunge înapoi acasă, la măgura ei de lângă Șetraru. Totuși, cum Zamfira era o fire tare curioasă, nu izbuti să nu se bucure și să nu profite de marea cea mare, de briza acesteia și de soarele binefăcător, ce parcă strălucea altfel, cu mai multă căldură, pe aceste meleaguri despre care nu știa nimic.
Astfel, se povestește că Zamfira ar fi călătorit mult de tot, din sat în sat și ajungând chiar prin marile orașe. Vorbi ea cu localnicii și împărtăși experiențe nenumărate, dar așa ajunse și să își îmbogățească rețetele de băuturi – de care rămăsese atât de pasionată, în ciuda faptului că nu mai avea o cârciumă a ei.
Povești despre preafrumoasa Zamfira s-au mai auzit, pe ici sau colo, de multe ori apărând sub alte nume și unii chiar pot jura că au auzit de o fată cu acest nume, care a călătorit pe toate continentele, descoperind rețete de băuturi aromate.
În satul Șetraru, localnicii au vorbit mult despre Zamfira și omenia ei nemaiîntâlnită, i-au deplâns pierderea și arderea cârciumii. Unii au povestit că plimbându-se noaptea, în nopți cu lună plină, pe la liziera pădurii din jurul măgurii, au zărit de departe silueta mlădioasă a unei fete, însoțită de un lup alb.
Amu, se aude că după ani și ani de purtat de grijă acestor locul, Zamfira ar fi devenit ea însăși, Muma Pădurii.